Tag Archives: instructor

Hai să te plimb cu planorul!

Din clipa în care am zburat pentru prima dată și m-am decis că vreau să devin pilot, mi-am dorit să-mi pot duce părinții cu avionul. O fi fost un imbold naiv la vremea aceea, nu știu, dar sunt aproape convins că marea majoritate a celor care și-au făcut din aviație o profesie sau zboară, într-un fel sau altul, și-au dorit în sinea lor acest lucru.

A trecut destulă vreme de atunci. Între timp, fiica mea a învățat să zboare (și face lucrul ăsta cu talent, pe bune) și de câte ori am ocazia, savurez momentele acelea cu mare plăcere. Satisfacția personală este cu atât mai mare cu cât a învățat să zboare sub ochii mei. Am trăit împreună fiecare etapă a pregătirii ei aici, pe aerodrom, cu emoțiile firești specifice fiecărei teme de zbor, culminând cu primul zbor în simplă comandă. Au fost multe clipele acelea unice când închizi cabina planorului în care se află un elev al tău, pentru a decola pentru prima dată singur. Fiica mea le-a descris cât se poate de bine într-una dintre povestirile ei. Ceea ce trăim noi, instructorii, este cel puțin la fel de complex.

Deși a devenit obișnuință, bucuria este de fiecare dată la fel de intensă când am ocazia să zbor cu Anca. Lucrul care mă mulțumește cel mai tare este faptul că am reușit să-i transmit dragostea de zbor, deși nu stiu sigur dacă i se trage de la mine sau, pur și simplu, a izvorât din interiorul ei. Având o fire mai înclinată către reverie, înclin să cred că eu am fost doar declicul care i-a declanșat-o.

Zilele trecute, am făcut câteva zboruri împreună. Deh, trebuie puțin antrenament înainte de simpla comandă. Am profitat de ocazie și am admirat peisajul de acolo, de sus. Oricum, altceva nu prea am avut de făcut. Cu toată întreruperea mare de la zbor a Ancăi, totul a fost normal. Zborul este ca și mersul pe bicicletă, odată învățat nu se mai uită. Cum nu mai zburaserăm de mult împreună, am trăit intens senzația de bucurie, de lucru bine făcut. Trec prin aceste momente în fiecare an, odată cu ieșirea la simplă comandă a elevilor pregătiți de mine, dar zborul cu Anca este întotdeauna altceva…

Advertisements

Leave a comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Instructorul meu

Îmi amintesc prima gamă de acrobație, de fapt, de participarea mea la o gamă de acrobație din cabina avionului.

Zile întregi, mă tot rugasem de instructorul meu să îmi facă și mie ceva figuri acrobatice, nu aveam mai deloc habar cam ce aș vrea să îmi arate, voiam doar “să mă dea peste cap”.

Prima replică a fost ceva de genul: ”mai întâi învață să zbori normal și apoi acrobație”. Evident că m-am dezumflat, dar ce puteam să fac?

Instructorii erau niște tipi excepționali, fiecare în felul lui, erau foarte buni piloți și foarte tineri. De fiecare dată când făceau “sonda meteo”, era pentru noi, privitorii, prilej de a le admira măiestria în arta pilotajului. D-l Neaga era un tip tăcut, mai reținut, nu prea ieșea din tiparele cursului de instruire in zbor; altfel, un foarte bun pilot. D-l Georgescu Florentin, “Maurul”, cum îl porecleau colegii lui, un tip înalt, negricios, ne uimea cu atitudinea sa, care emana siguranță de sine.

Am zburat de câteva ori împreună; la unul dintre zboruri, am simulat o cedare de tracțiune a motorului undeva pe la vreo 120-150 de metri în decolare. Reacția mea a fost probabil puțin întârziată. M-a întrebat dacă mai prind aerodromul și tot el mi-a raspuns, peste cateva clipe, ceva de genul: “mai prinzi pe naiba”, însă exprimarea a fost ceva mai dură. Probabil că m-am înroșit în următoarea clipă, am simțit aproape fizic dezamăgirea din vocea lui, mi-am spus, în sinea mea, că nu mai am voie să greșesc când zbor cu omul acesta. Și din câte-mi amintesc, mi-a reușit…

Într-una din zile, decolasem cu d-l. Chelaru Marcel, instructorul meu (mi-a plăcut mereu cum sună formularea asta) la o zonă de maneabilitați, undeva în Sud , către Hunedoara. Am făcut tema de zbor, viraje cu înclinare mare, șandele (mă rog, urcări cu pante ceva mai accentuate) și așa mai departe. Pe drumul de întoarcere către aerodrom, am auzit întrebarea: “Ești bine legat?”. Nu a așteptat răspunsul, mi-a spus să îmi strâng chingile, după care m-am trezit, brusc, atârnând, cu capul in jos. Nu era o poziție cu care să fiu foarte obișnuit, asa că am căutat ceva de care să mă prind, pană să găsesc m-am trezit din nou în zbor normal. “Ei, cum e?”. Vocea ușor amuzată a instructorului a răsunat în căști. “Bine!”, am răspuns.

Botul Zlin-ului a coborât brusc, parcă văd și acum oamenii dintr-o stație de autobuz uitându-se către noi, aveam totuși vreo 700-800 de metri, ciudat cum se amplifică acuitatea vizuală în situații alerte. Apoi, botul avionului a pivotat în sus, am simțit o ușoară întunecare a privirii, orizont, cer, orizont din nou, apoi pământ, șuieratul avionului și urletul motorului pus în plin. Până la aerodrom, ne-am mai răsucit de câteva ori, tonoul era figura favorită a d-lui Chelaru. După aterizare, am coborât din avion ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Instructorul mi-a făcut cu ochiul, în timp ce se îndrepta către masa conducătorului zborului. Zâmbetul acela, cu care mă obișnuisem deja, aveam să îl reîntâlnesc și după ani de zile, când l-am revăzut pe “instructorul meu”, pensionat și cu părul grizonat în jurul tâmplelor.

NOTĂ: Imaginea de la începutul acestui articol reprezintă Zlinul pilotat de d-l. Ion Trucmel, regretatul n’ea Trucmel, la o demonstrație desfășurată pe Aerodromul din Deva.

1 Comment

Filed under Despre zbor, Inceputuri