Category Archives: Despre zbor

Noua adresă site “Cu ochii pe cer”

Site-ul Cu ochii pe cer s-a mutat la o noua adresă.
Următoarele postări le voi face acolo.

Advertisements

Leave a comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Hai să te plimb cu planorul!

Din clipa în care am zburat pentru prima dată și m-am decis că vreau să devin pilot, mi-am dorit să-mi pot duce părinții cu avionul. O fi fost un imbold naiv la vremea aceea, nu știu, dar sunt aproape convins că marea majoritate a celor care și-au făcut din aviație o profesie sau zboară, într-un fel sau altul, și-au dorit în sinea lor acest lucru.

A trecut destulă vreme de atunci. Între timp, fiica mea a învățat să zboare (și face lucrul ăsta cu talent, pe bune) și de câte ori am ocazia, savurez momentele acelea cu mare plăcere. Satisfacția personală este cu atât mai mare cu cât a învățat să zboare sub ochii mei. Am trăit împreună fiecare etapă a pregătirii ei aici, pe aerodrom, cu emoțiile firești specifice fiecărei teme de zbor, culminând cu primul zbor în simplă comandă. Au fost multe clipele acelea unice când închizi cabina planorului în care se află un elev al tău, pentru a decola pentru prima dată singur. Fiica mea le-a descris cât se poate de bine într-una dintre povestirile ei. Ceea ce trăim noi, instructorii, este cel puțin la fel de complex.

Deși a devenit obișnuință, bucuria este de fiecare dată la fel de intensă când am ocazia să zbor cu Anca. Lucrul care mă mulțumește cel mai tare este faptul că am reușit să-i transmit dragostea de zbor, deși nu stiu sigur dacă i se trage de la mine sau, pur și simplu, a izvorât din interiorul ei. Având o fire mai înclinată către reverie, înclin să cred că eu am fost doar declicul care i-a declanșat-o.

Zilele trecute, am făcut câteva zboruri împreună. Deh, trebuie puțin antrenament înainte de simpla comandă. Am profitat de ocazie și am admirat peisajul de acolo, de sus. Oricum, altceva nu prea am avut de făcut. Cu toată întreruperea mare de la zbor a Ancăi, totul a fost normal. Zborul este ca și mersul pe bicicletă, odată învățat nu se mai uită. Cum nu mai zburaserăm de mult împreună, am trăit intens senzația de bucurie, de lucru bine făcut. Trec prin aceste momente în fiecare an, odată cu ieșirea la simplă comandă a elevilor pregătiți de mine, dar zborul cu Anca este întotdeauna altceva…

Leave a comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Cum să nu îți placă meseria asta ?

Daca nu ați încercat până acum un zbor dis de dimineață, merită să o faceți! Chiar dacă la ora 7, lumea s-a trezit deja la viață, după ce v-ați ridicat în aer, lucrurile redevin liniștite, aerul încremenește și senzația de nemișcare rămâne predominantă. Acesta este sentimentul pe care l-am avut azi, după decolarea petrecută la 7.45, de la Deva, cu destinația Băneasa. Am zburat împreună cu Eugen, pe care l-am cunoscut anul trecut, cam pe vremea aceasta, și care, între timp, și-a luat licența de pilot pe aeronave ultraușoare. Este lesne de înțeles că zborul l-a acaparat. Nici nu se putea altfel, aș spune eu. Vorba fiicei mele, “cum să nu îți placă să zbori cu avionul, c’mon… ?”.

Cireașa de pe tort a fost faptul că am zburat cu un Dynamic nou-nouț. După decolare, am început urcarea catre FL75, cum ne propuseserăm în planul de zbor, având în vedere că urma să trecem munții. Soarele, trecut cu puțin peste orizont, accentua senzația de aer cețos. Pe măsură ce câștigam înălțime, vizibilitatea devenea din ce în ce mai rea. La un moment dat, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva informarea meteo fusese eronată. Privind însă lateral și în spate, am observat că, de fapt, impresia era creată de Soarele aflat destul de aproape de orizont și aerul cețos, devenit mai dens odată cu înălțimea. Vreau să precizez că una dintre însușirile acestui avion este faptul că nu se prea aude motorul din cabină, sunetul predominant fiind fâșâitul aerului în jurul fuselajului, asemănător zborului cu un avion cu motor reactiv.  Peisajul, aproape ireal, dublat de zgomotul ușor și monoton al aerului, accentua sentimentul de imobilitate. Am același sentiment în diminețile petrecute pe țărmul mării, în așteptarea răsăritului Soarelui.

Undeva către Sud-West, ghiceam contururile unor Cumuli, aflați totuși departe, probabil dincolo de lanțul muntos din fața noastră. Am ajuns în CTR Sibiu și ne-am anunțat prezența. Ne-au aprobat trecerea prin zonă și continuarea zborului pe rută. Între timp, în fața noastră a apărut, ca prin farmec, un strat de Altocumuli, situați aproximativ la nivelul nostru de zbor și care, la un moment dat, amenințau să ne închidă orizontul. Cum însă aproape trecusem de zona cu cote mai ridicate, am început o ușoară coborâre, pentru a evita să fim surprinși de stratul de nori ce se forma văzând cu ochii.

Am continuat coborârea și orizontul a început să devină mai ușor de observat. Ajunși la Pitești, i-am salutat pe colegii noștri, după care am continuat să coborâm către 2000 de picioare. Nu avem voie mai sus de atât în TMA București. Odată ajunși mai aproape de sol, a început și turbulența, din ce în ce mai puternică. Adio zbor liniștit. Mi-am amintit vorba unui coleg mai în vârstă: “Dacă nu ai ști despre zbor că este o plăcere, ai jura că este un chin”. Ne-am planificat intrarea în TMA București pe la TUSET, așa că Eugen i-a contactat: “Bucharest Approach, YR-5309, VFR from Deva to Băneasa, two miles inbound TUSET, 2000 feet, QNH 1014”. Băieții ne-au îndrumat să contactăm Turnul Băneasa, care ne-a cerut să coborâm la 800 de picioare. Între noi fie vorba, nu voi înțelege niciodată de ce trebuie să ne târâim cu burta pe sol între 800 și 1000 de picioare, când e voie până la 2000 de picioare. Probabil că există o explicație care mie îmi scapă. După ce am trecut de Bolintini, am început să zărim conturul Bucureștiului și fosta Casă a Scânteii. Știam că, puțin mai la stânga, se află pista de la Băneasa. Am văzut-o la vreo 8 km, așadar am continuat apropierea: “Turnul Băneasa, YR-5309 pe finala lungă, pista 07”, “Aprob aterizarea pe pista 07 YR-5309, vântul din 050, 8 noduri”.

Pentru mine, este întotdeauna o mare plăcere aterizarea pe o pistă betonată. Nu mă încântă atât manevra de aterizare în sine, cât senzația că te afunzi în suprafața aceea de beton. Balizajul pistei și toate celelalte marcaje sunt atât de diferite față de aterizarea pe iarbă. I-am spus lui Eugen să fie atent la vântul lateral, dar nu era nevoie, deoarece a aterizat ca la carte. Am degajat pista și am continuat rulajul către platformă. Contrastul dintre avionul atât de mic, la bordul căruia ne aflam, și numeroasele Airbus-uri și Boeing-uri aflate pe Băneasa a fost destul de nostim. Totuși, am observat privirea admirativă (sau mirată?) a pilotului unei “bijuterii” cu două motoare, parcată la câțiva pași de noi.

Zborul de întoarcere a fost cel puțin la fel de frumos. Ziua aceasta mi-a lăsat o senzație de bine, a fost o mică evadare din cotidian. Sunt convins că și Eugen a savurat-o la fel de mult.

1 Comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Raliul Dunăre-Mureș-Tisa (3)

Voi povesti un episod scurt, dar extrem de spectaculos, petrecut în timpul primei ediții a Raliului, și anume plecarea de la Subotica spre Szeged. Din păcate, nu știu dacă vreunul dintre participanți sau din asistență a reușit să facă fotografii cu acea ocazie, pentru că ar fi fost niște imagini cel puțin inedite, dacă nu impresionante. Știu însă că unul dintre trimișii unui post de televiziune, care trebuia să facă un fel de reportaj-fluviu al evenimentului, a fost total indisponibil în acele momente, nepunând în discuție motivele. Ni se întâmplă uneori, din păcate, să ratăm diverse ocazii, unice în felul lor, din motive stupide.

Dar să trecem la subiect. Ultima etapă a primei ediții a Raliului s-a încheiat la Subotica, o localitate din Nordul Serbiei. Aici, a aterizat după ultima probă un număr de 53 de aeronave, rămânând în așteptarea rezultatelor probelor de zbor, după care urma să ne deplasăm la Szeged. Ultimele tronsoane s-au desfășurat în condițiile unei atmosfere foarte instabile. La un moment dat, am fost nevoiți să evităm intrarea la un punct obligat pe rută din cauza unui Cumulonimbus, care tocmai își “deșerta sacul cu surprize”, aversă puternică de ploaie, descărcări electrice și, de bună seamă, nelipsitul vânt. La aproximativ 30 de minute după aterizare, am început să privesc din ce în ce mai des la un perete negru care acoperea jumătate din orizont și se apropia de locul unde erau parcate aeronavele, după părerea mea, cu o viteză care mă punea pe gânduri. I-am atras atenția și lui Sandu Marton, coechipierul meu. Mi-a zis că nu are rost să ne neliniștim, atâta timp cât lumea nu se agită. Totuși, dupa căteva minute, “lumea”  a cam început să se agite. Mai exact, două Cessna 152 din echipa Ungariei au pornit motoarele. Momentul în care cele două avioane s-au pus în mișcare pentru decolare a fost, cred, declicul care care ne-a pus pe toti în mișcare. Am urcat rapid în avion, zburam cu un PZL-104 Wilga, și am pornit motorul. Între timp, ceilalți au făcut cam același lucru, după care a început “nebunia”. La câțiva metri de rulaj, după punerea motorului în plin, eram deja în aer. Am urcat într-un viraj destul de larg pe stânga, după care am luat cap compas către Szeged. Partea spectaculoasă nu a fost decolarea în pripă, cât faptul că ne-am trezit înconjurați din toate părțile de avioane. Sus, jos, stânga, dreapta, avioane, multe avioane. Ne-am uitat în spate, aceeași imagine, parcă decolaserăm într-una din acele misiuni de bombardament prezentate în documentarele de  război. Am avut, o bună bucată de timp, senzația de înghesuială, parcă cineva îngrămădise toate avioanele într-un tunel, fără posibilitatea de a schimba direcția, singurul sens de zbor fiind către înainte.

Unul dintre avioane îmi atrăsese atenția încă de la prima întâlnire. Semăna cu un gușter, atât la formă, cât și la culoare. La un moment dat, a țâșnit din dreapta noastră, a făcut un viraj abrupt în urcare prin față și a dispărut undeva în stânga. De sub noi, s-a ivit botul unui Zlin142, care însă și-a menținut altitudinea și direcția de zbor. Lucrul acesta ne-a făcut să ne ascuțim simțurile, dacă mai era nevoie. Posibilitatea de abordaj era cât se poate de reală, lăsând la o parte aspectul spectaculos al situației. Imaginați-vă un roi de insecte. Așa cred că arătam în momentele acelea.

După aproximativ o jumătate de oră, am ajuns în apropierea aerodromului Szeged. Evident că nimeni nu se aștepta să ajungem atât de devreme. Convorbirile radio s-au desfășurat în maghiară. Mi-a spus Sandu, mai apoi, că la stația radio fusese un mecanic de la Szeged care, când a văzut “invazia”, a apucat să spună doar să respectăm eșalonarea la intrarea în tur de pistă și că, în rest, suntem pe cont propriu. Aterizarea a decurs în condiții absolute de siguranță, profesionalismul piloților și-a spus încă o dată cuvântul, după care am parcat avionul și am mers direct la bar să bem o bere!

Începusem această mică povestire cu intenția de a evoca un eveniment spectaculos și exprimându-mi oarecum regretul că nu a fost nimeni să imortalizeze momentul. Partea care mi s-a părut cu adevărat spectaculoasă nu am putut să o urmăresc direct, deoarece am decolat printre primele avioane. Am reușit după ceva timp să îmi imaginez cum s-a petrecut acea decolare de la Subotica, stând de vorba cu un coleg care a decolat ultimul cu un AN-2 al Aeroclubului Central Român și care mi-a spus că toate cele 53 de avioane au decolat în aproximativ 3 minute.

Mda, trebuie să fi fost ceva spectaculos!

Leave a comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Raliul Dunăre-Mureș-Tisa (2)

Gazda noastră, Academia de Aviație din Vršac

Unul dintre tronsoanele raliului s-a desfășurat pe ruta Deva-Vršac (Iugoslavia, la vremea aceea). Vreau să precizez, de la început, că acele tronsoane de zbor nu se desfășurau în linie dreaptă. Ar fi fost prea simplu. Spre exemplu, tronsonul despre care voi vorbi a avut loc de la Deva la Vršac, pe 11 porțiuni, adică 11 segmente, acoperind aproape toată zona de W-SW a țării. Zborul trebuia să aibă durata de 2 ore și 28 minute. Singura problemă cu care ne-am confruntat a fost faptul că hărțile erau de prin 1965. Cât timp am zburat prin zona cu relief mai înalt a fost OK, dar ultimele segmente de raid s-au desfășurat la Sud de Timișoara, relief plat cât vezi cu ochii, iar reperele de pe hartă nu prea mai coincideau cu cele de pe teren. Nu am precizat faptul că singurele “instrumente” pe care le-am avut la dispoziție pentru navigație erau harta, cronometrul, busola și fișa de navigație. Nici pomeneală de GPS sau alte astfel de dispozitive. Iar hărțile erau niște copii color ale hărții originale. Vă puteți imagina cam ce calitate aveau acestea. Ne-au ajutat mult hărțile noastre de navigație,  care erau ceva mai noi, iar formele de relief de pe acestea erau foarte bine redate. Acest lucru m-a ajutat la identificarea localității Vršac, mai exact, faptul că se află undeva la baza sudică a unui deal. Am observat dealul respectiv de la distanță și am identificat aerodromul, în timp util, pentru a putea intra în procedura de aterizare.

După aterizare și efectuarea tuturor formalităților legate de vamă, am fost cu toții invitați de către șeful Academiei de Aviație, în sala de proiecție; în fapt, un adevărat cinematograf, unde a fost rulat un film de prezentare a Academiei. Lucrul care m-a impresionat, de la bun început după sosirea la Vršac, a fost extraordinara ospitalitate a gazdelor noastre. Prezentarea Academiei, bufetul organizat după aceea, atitudinea prietenoasă a tuturor celor de acolo ne-au făcut să ne simțim ca acasă. De la aterizare până la decolarea în proba de a doua zi, totul a funcționat întocmai unui ceasornic elvețian. Demn de remarcat a fost și aerodromul în sine. Totul de bună calitate, pista betonată, căile de rulaj și, în special, pista de iarbă, netedă ca o masă de tenis și cu un gazon care i-ar fi făcut invidioși pe britanici. În ansamblu, am rămas cu o senzație de respect pentru oamenii aceia și pentru țara lor.

Leave a comment

Filed under Despre zbor

Prima “simplă”

Aeroclubul este, în fapt, o școală de zbor. Toți piloții de performanță au început zborul ca simpli elevi, după care au avansat, dobândind aptitudinile necesare zborului de performanță, fie el zbor de distanță, fie zbor acrobatic. Cu toții au trecut însă prin emoțiile primului zbor în simplă comandă (primul zbor singur, pentru cei mai puțin familiarizați cu limbajul de aerodrom). De aceea, zilele, altfel normale, din viața de zi cu zi a unui aeroclub devin atât de deosebite și pline de esență cu ocazia acelor evenimente unice din viața  fiecărui pilot în devenire. Emoțiile sunt deopotrivă din partea elevilor, cât și a instructorilor; trăirile sunt, cred, la fel de intense de ambele părți.

Una dintre acele zile s-a derulat astăzi, aici la Deva, pe aerodromul din Săulești. Unuia dintre boboci i-au apărut, azi, primele pene, și-a întins aripile și a zburat singur. Vă pot spune, cu siguranță, că este un eveniment la fel de singular în viața unui pilot ca și primii pași sau ca prima dragoste. Este o zi care nu se uită, indiferent dacă îți faci o carieră din zbor sau este, pur și simplu, o provocare pe care vrei să o treci.

Vorbesc aici de Paul Togănel care, da, este fiul lui Togo, pentru cunoscători. Se pare că, într-adevăr, așchia nu sare departe de trunchi. Puștiul este cu adevărat motivat, iar natura i-a mai dat și talent. Iată ingredientele necesare ca un om să devină pilot. Restul este, de obicei, doar o chestiune de timp.

Am trăit emoțiile lui Paul “din partea cealaltă” de aerodrom, în calitate de remorcher pe automosor. Nu am auzit decât rapoartele radio, “3830 gata pentru decolare!”. Vocea era ușor răgușită, ies destul de greu cuvintele în clipele acelea, sunt momente încărcate, ești, totuși, pentru prima oară singur acolo sus, tu și planorul. Deși decolarea lui Paul a fost puțin mai cabrată decât normal, vocea instructorului controlor, dl. Simion Câmpean, l-a temperat în clipa următoare. Restul zborului a decurs normal din acest punct. Cred că declicul de care fiecare pilot are nevoie la un moment dat s-a produs odată cu acel “ușor, măi copile!”, rostit de d-l. Campean pe un ton ferm, dar plin de căldură, în același timp.

De aici încolo, totul s-a desfășurat firesc, firescul vieții de aerodrom. Al doilea zbor în simplă comandă a fost precedat de ritualul de acum tradițional, cel al “botezului zborului”. Astăzi, marii familii a aviatorilor i s-a mai adăugat un membru. Îi doresc, așa cum i-am și urat de altfel, o carieră în meseria aceasta frumoasă cel puțin la fel de bogată ca a tatălui său. Despre bucuria acestuia nu mai spun nimic, se poate desluși în fotografia de mai jos…

Ce ar mai fi de spus? Cer senin, zboruri multe și înalte!

2 Comments

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Raliul Dunăre-Mureș-Tisa

Antrenamentele

În anul 1997, Aeroclubul României a participat la prima ediţie a Raliului Aerian Dunăre-Mureş-Tisa, cu invitaţi din România, Iugoslavia, Ungaria şi Austria.

A fost una dintre cele mai instructive reuniuni aviatice la care am participat.

Echipajele româneşti concurau pe avioane PZL-104 Wilga, Zlin726, motoplanor IS28M2 şi Zlin142, dacă nu mă înşel. Au fost piloţi din toată ţara, participanţi la competiţie, pentru marea majoritate dintre noi fiind prima de acest gen. Din păcate, nu ne-au fost aduse la cunoştinţă absolut toate detaliile necesare, astfel încât la un moment dat am fost lua şi prin surprindere de anumite prevederi ale regulamentului, dar ne-am adaptat din mers. Despre surprizele de pe parcursul concursului voi vorbi în postările viitoare, astăzi, aş dori să vorbesc despre una dintre zilele de antrenament, una dintre acele zile când te întorci din misiune şi îţi spui în sinea ta: am făcut-o şi pe asta!

Ceea ce trebuia avut în vedere de către piloţii participanţi se referea, în principiu, la urmărirea cu exactitate a traiectului prestabilit, abateri stricte de la rută, atât ca direcţie, cât şi ca înălţime, regularitate (sosire la punctele obligate de pe traiect, cât şi la destinaţie, la momente foarte stricte, rezultate din calculele de navigaţie) şi, în acelaşi timp, recunoaşterea dintr-o serie de fotografii primite înaintea decolării a unor repere terestre şi raportarea exactă a poziţiei acestora. Pentru exemplificare, pot aminti un copac cu o formă deosebită, un pod, o intersecţie de drumuri şi aşa mai departe. Pe lângă fotografiile amintite, în anumite puncte de pe traiect se găseau pe sol panouri de semnalizare de diverse forme, panouri care trebuiau observate şi a căror poziţie trebuia calculată, având ca reper ultimul punct survolat.

Asta a fost, după părerea mea, una dintre marile provocări. Din păcate , marea parte a echipajelor româneşti nu au fost instruite, în detaliu, în legătură cu modul de utilizare al fotografiilor. Am fost depunctaţi la acest capitol, însă, global, prestaţia noastră a fost una reuşită.

Fiecare zbor se încheia cu proba de precizie şi corectitudine a aterizării. Dacă din calculele de navigaţie reieşea că aterizarea va avea loc la ora 17.24, orice abatere în plus sau în minus era depunctată.

Deloc de neglijat a fost şi faptul că plicul cu documentele necesare zborului, hărţi, fişa de navigaţie, fotografiile erau primite de către echipaj cu 15 minute înaintea decolării. Hărţile erau primite sub formă de planşe, trebuiau îmbinate, lipite, după care se desena pe acestea traseul de urmat şi se efectuau calculele de navigaţie. În ansamblu, nu prea era timp pentru admirarea peisajului.

Acum, stând să mă gândesc la acele detalii, pot afirma despre concurs că a fost unul cu un grad ridicat de complexitate.

Pentru a permite desfăşurarea zborurilor în condiţii optime, echipajele erau alcătuite din pilot şi navigator. Altfel ,este greu de crezut că un singur om ar fi putut face faţă cu brio unei astfel de provocări.

Ce doresc să prezint în acest articol este unul dintre zborurile de antrenament pe care l-am făcut împreună cu colegul meu, Sandu Marton; el, în calitate de pilot, iar eu, de navigator. Nu zborul în sine m-a făcut să scriu acest articol, cât faptul că uneori am putea fi tentaţi să neglijăm aspecte legate de siguranţa zborului doar de dragul competiţiei. Iar zborul, indiferent că este de competiţie, comercial, de şcoală sau de altă natură, ne supune aceloraşi rigori. Nu ne putem permite să îl tratăm decât cu aceeaşi seriozitate. Mai concret, traiectul pe care ni-l propuseserăm pleca din Deva, urma un punct undeva către Caransebeş, un alt punct la vreo 20-25 km NE de Arad, un alt punct în zona Brad, după care către casă.

Totul a decurs foarte bine. Am identificat cu uşurinţă punctele căutate, atâta doar că începuseră mişcările convective, apăruseră deja norii Cumulus Congestus, iar evoluţia lor părea destul de rapidă. Ultimul punct, înainte de venirea către aerodrom, se afla undeva în zona Brad, regiune cu cote destul de ridicate, foarte favorabilă dezvoltării „Cumulonimbilor”.

Pe măsură ce ne apropiam de punctul respectiv, ne era din ce în ce mai clar faptul că uriaşul Charlie Bravo către care ne îndreptam avea baza chiar în zona punctului pe care îl vizam.

I-am spus lui Sandu că văd deja localitatea pe care o căutam, dar că ar fi mai bine să nu ne apropiem mai mult şi să virăm către casă, pentru a nu avea surprize. Se spune despre piloţi că sunt foarte orgolioşi; da, este o constatare adevărată . Cum să nu mergem până la punct, dacă tot am venit până acolo, unde ne este profesionalismul? Zis şi făcut, ne-am apropiat în continuare către punct, l-am atins, după care am virat dreapta către aerodrom. Trebuie să menţionez că nu zburam nici foarte sus, cerinţele concursului nu permiteau acest lucru.

Nu am apucat să terminăm virajul, că s-a auzit un fel de bubuitură. De fapt, termenul este destul de palid pentru a descrie tunetul acela înfundat, care parcă ne-a căzut în cap. Am avut senzaţia că şi avionul s-a scuturat puţin. Ce-a fost asta? A fost prima întrebare care ne-a venit în minte. Am privit în spate şi, trebuie să mărturisesc, am simţit cum mi se ridică părul; un zid negru, compact, ne crea senzaţia că suntem undeva într-o peşteră întunecată, singura zonă luminoasă fiind în faţă. Am pus amândoi, instinctiv, mâna pe maneta de gaze şi am pus motorul în plin, trebuia să ieşim urgent de acolo. Ajunseserăm pe la vreo 180 km/h, Wilga nu este avion de mare viteză, dar senzaţia era că stăm pe loc, raportat la norul de care încercam să ne îndepărtăm. După vreo 10-15 km, am depăşit un punct în care valea pe care ne scurgeam către aerodrom îşi schimba direcţia către dreapta şi abia atunci am început să ne îndepărtăm de monstrul din spatele nostru. Am aterizat peste vreun sfert de oră şi ne-am aşezat la poveşti cu ceilalţi colegi ai noştri, care se întorseseră şi ei de pe diverse traiecte de zbor. Nu am povestit nimănui această întâmplare, a rămas un fel de secret al nostru, acum însă sunt de părere că este bine de ştiut un lucru şi anume că nu este bine să se forţeze lucrurile în detrimentul siguranţei zborului, chiar dacă la mijloc este o miză, mai mică sau mai mare.

Leave a comment

Filed under Despre zbor