Category Archives: De zi cu zi

Noua adresă site “Cu ochii pe cer”

Site-ul Cu ochii pe cer s-a mutat la o noua adresă.
Următoarele postări le voi face acolo.

Advertisements

Leave a comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Hai să te plimb cu planorul!

Din clipa în care am zburat pentru prima dată și m-am decis că vreau să devin pilot, mi-am dorit să-mi pot duce părinții cu avionul. O fi fost un imbold naiv la vremea aceea, nu știu, dar sunt aproape convins că marea majoritate a celor care și-au făcut din aviație o profesie sau zboară, într-un fel sau altul, și-au dorit în sinea lor acest lucru.

A trecut destulă vreme de atunci. Între timp, fiica mea a învățat să zboare (și face lucrul ăsta cu talent, pe bune) și de câte ori am ocazia, savurez momentele acelea cu mare plăcere. Satisfacția personală este cu atât mai mare cu cât a învățat să zboare sub ochii mei. Am trăit împreună fiecare etapă a pregătirii ei aici, pe aerodrom, cu emoțiile firești specifice fiecărei teme de zbor, culminând cu primul zbor în simplă comandă. Au fost multe clipele acelea unice când închizi cabina planorului în care se află un elev al tău, pentru a decola pentru prima dată singur. Fiica mea le-a descris cât se poate de bine într-una dintre povestirile ei. Ceea ce trăim noi, instructorii, este cel puțin la fel de complex.

Deși a devenit obișnuință, bucuria este de fiecare dată la fel de intensă când am ocazia să zbor cu Anca. Lucrul care mă mulțumește cel mai tare este faptul că am reușit să-i transmit dragostea de zbor, deși nu stiu sigur dacă i se trage de la mine sau, pur și simplu, a izvorât din interiorul ei. Având o fire mai înclinată către reverie, înclin să cred că eu am fost doar declicul care i-a declanșat-o.

Zilele trecute, am făcut câteva zboruri împreună. Deh, trebuie puțin antrenament înainte de simpla comandă. Am profitat de ocazie și am admirat peisajul de acolo, de sus. Oricum, altceva nu prea am avut de făcut. Cu toată întreruperea mare de la zbor a Ancăi, totul a fost normal. Zborul este ca și mersul pe bicicletă, odată învățat nu se mai uită. Cum nu mai zburaserăm de mult împreună, am trăit intens senzația de bucurie, de lucru bine făcut. Trec prin aceste momente în fiecare an, odată cu ieșirea la simplă comandă a elevilor pregătiți de mine, dar zborul cu Anca este întotdeauna altceva…

Leave a comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Cum să nu îți placă meseria asta ?

Daca nu ați încercat până acum un zbor dis de dimineață, merită să o faceți! Chiar dacă la ora 7, lumea s-a trezit deja la viață, după ce v-ați ridicat în aer, lucrurile redevin liniștite, aerul încremenește și senzația de nemișcare rămâne predominantă. Acesta este sentimentul pe care l-am avut azi, după decolarea petrecută la 7.45, de la Deva, cu destinația Băneasa. Am zburat împreună cu Eugen, pe care l-am cunoscut anul trecut, cam pe vremea aceasta, și care, între timp, și-a luat licența de pilot pe aeronave ultraușoare. Este lesne de înțeles că zborul l-a acaparat. Nici nu se putea altfel, aș spune eu. Vorba fiicei mele, “cum să nu îți placă să zbori cu avionul, c’mon… ?”.

Cireașa de pe tort a fost faptul că am zburat cu un Dynamic nou-nouț. După decolare, am început urcarea catre FL75, cum ne propuseserăm în planul de zbor, având în vedere că urma să trecem munții. Soarele, trecut cu puțin peste orizont, accentua senzația de aer cețos. Pe măsură ce câștigam înălțime, vizibilitatea devenea din ce în ce mai rea. La un moment dat, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva informarea meteo fusese eronată. Privind însă lateral și în spate, am observat că, de fapt, impresia era creată de Soarele aflat destul de aproape de orizont și aerul cețos, devenit mai dens odată cu înălțimea. Vreau să precizez că una dintre însușirile acestui avion este faptul că nu se prea aude motorul din cabină, sunetul predominant fiind fâșâitul aerului în jurul fuselajului, asemănător zborului cu un avion cu motor reactiv.  Peisajul, aproape ireal, dublat de zgomotul ușor și monoton al aerului, accentua sentimentul de imobilitate. Am același sentiment în diminețile petrecute pe țărmul mării, în așteptarea răsăritului Soarelui.

Undeva către Sud-West, ghiceam contururile unor Cumuli, aflați totuși departe, probabil dincolo de lanțul muntos din fața noastră. Am ajuns în CTR Sibiu și ne-am anunțat prezența. Ne-au aprobat trecerea prin zonă și continuarea zborului pe rută. Între timp, în fața noastră a apărut, ca prin farmec, un strat de Altocumuli, situați aproximativ la nivelul nostru de zbor și care, la un moment dat, amenințau să ne închidă orizontul. Cum însă aproape trecusem de zona cu cote mai ridicate, am început o ușoară coborâre, pentru a evita să fim surprinși de stratul de nori ce se forma văzând cu ochii.

Am continuat coborârea și orizontul a început să devină mai ușor de observat. Ajunși la Pitești, i-am salutat pe colegii noștri, după care am continuat să coborâm către 2000 de picioare. Nu avem voie mai sus de atât în TMA București. Odată ajunși mai aproape de sol, a început și turbulența, din ce în ce mai puternică. Adio zbor liniștit. Mi-am amintit vorba unui coleg mai în vârstă: “Dacă nu ai ști despre zbor că este o plăcere, ai jura că este un chin”. Ne-am planificat intrarea în TMA București pe la TUSET, așa că Eugen i-a contactat: “Bucharest Approach, YR-5309, VFR from Deva to Băneasa, two miles inbound TUSET, 2000 feet, QNH 1014”. Băieții ne-au îndrumat să contactăm Turnul Băneasa, care ne-a cerut să coborâm la 800 de picioare. Între noi fie vorba, nu voi înțelege niciodată de ce trebuie să ne târâim cu burta pe sol între 800 și 1000 de picioare, când e voie până la 2000 de picioare. Probabil că există o explicație care mie îmi scapă. După ce am trecut de Bolintini, am început să zărim conturul Bucureștiului și fosta Casă a Scânteii. Știam că, puțin mai la stânga, se află pista de la Băneasa. Am văzut-o la vreo 8 km, așadar am continuat apropierea: “Turnul Băneasa, YR-5309 pe finala lungă, pista 07”, “Aprob aterizarea pe pista 07 YR-5309, vântul din 050, 8 noduri”.

Pentru mine, este întotdeauna o mare plăcere aterizarea pe o pistă betonată. Nu mă încântă atât manevra de aterizare în sine, cât senzația că te afunzi în suprafața aceea de beton. Balizajul pistei și toate celelalte marcaje sunt atât de diferite față de aterizarea pe iarbă. I-am spus lui Eugen să fie atent la vântul lateral, dar nu era nevoie, deoarece a aterizat ca la carte. Am degajat pista și am continuat rulajul către platformă. Contrastul dintre avionul atât de mic, la bordul căruia ne aflam, și numeroasele Airbus-uri și Boeing-uri aflate pe Băneasa a fost destul de nostim. Totuși, am observat privirea admirativă (sau mirată?) a pilotului unei “bijuterii” cu două motoare, parcată la câțiva pași de noi.

Zborul de întoarcere a fost cel puțin la fel de frumos. Ziua aceasta mi-a lăsat o senzație de bine, a fost o mică evadare din cotidian. Sunt convins că și Eugen a savurat-o la fel de mult.

1 Comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Raliul Dunăre-Mureș-Tisa (3)

Voi povesti un episod scurt, dar extrem de spectaculos, petrecut în timpul primei ediții a Raliului, și anume plecarea de la Subotica spre Szeged. Din păcate, nu știu dacă vreunul dintre participanți sau din asistență a reușit să facă fotografii cu acea ocazie, pentru că ar fi fost niște imagini cel puțin inedite, dacă nu impresionante. Știu însă că unul dintre trimișii unui post de televiziune, care trebuia să facă un fel de reportaj-fluviu al evenimentului, a fost total indisponibil în acele momente, nepunând în discuție motivele. Ni se întâmplă uneori, din păcate, să ratăm diverse ocazii, unice în felul lor, din motive stupide.

Dar să trecem la subiect. Ultima etapă a primei ediții a Raliului s-a încheiat la Subotica, o localitate din Nordul Serbiei. Aici, a aterizat după ultima probă un număr de 53 de aeronave, rămânând în așteptarea rezultatelor probelor de zbor, după care urma să ne deplasăm la Szeged. Ultimele tronsoane s-au desfășurat în condițiile unei atmosfere foarte instabile. La un moment dat, am fost nevoiți să evităm intrarea la un punct obligat pe rută din cauza unui Cumulonimbus, care tocmai își “deșerta sacul cu surprize”, aversă puternică de ploaie, descărcări electrice și, de bună seamă, nelipsitul vânt. La aproximativ 30 de minute după aterizare, am început să privesc din ce în ce mai des la un perete negru care acoperea jumătate din orizont și se apropia de locul unde erau parcate aeronavele, după părerea mea, cu o viteză care mă punea pe gânduri. I-am atras atenția și lui Sandu Marton, coechipierul meu. Mi-a zis că nu are rost să ne neliniștim, atâta timp cât lumea nu se agită. Totuși, dupa căteva minute, “lumea”  a cam început să se agite. Mai exact, două Cessna 152 din echipa Ungariei au pornit motoarele. Momentul în care cele două avioane s-au pus în mișcare pentru decolare a fost, cred, declicul care care ne-a pus pe toti în mișcare. Am urcat rapid în avion, zburam cu un PZL-104 Wilga, și am pornit motorul. Între timp, ceilalți au făcut cam același lucru, după care a început “nebunia”. La câțiva metri de rulaj, după punerea motorului în plin, eram deja în aer. Am urcat într-un viraj destul de larg pe stânga, după care am luat cap compas către Szeged. Partea spectaculoasă nu a fost decolarea în pripă, cât faptul că ne-am trezit înconjurați din toate părțile de avioane. Sus, jos, stânga, dreapta, avioane, multe avioane. Ne-am uitat în spate, aceeași imagine, parcă decolaserăm într-una din acele misiuni de bombardament prezentate în documentarele de  război. Am avut, o bună bucată de timp, senzația de înghesuială, parcă cineva îngrămădise toate avioanele într-un tunel, fără posibilitatea de a schimba direcția, singurul sens de zbor fiind către înainte.

Unul dintre avioane îmi atrăsese atenția încă de la prima întâlnire. Semăna cu un gușter, atât la formă, cât și la culoare. La un moment dat, a țâșnit din dreapta noastră, a făcut un viraj abrupt în urcare prin față și a dispărut undeva în stânga. De sub noi, s-a ivit botul unui Zlin142, care însă și-a menținut altitudinea și direcția de zbor. Lucrul acesta ne-a făcut să ne ascuțim simțurile, dacă mai era nevoie. Posibilitatea de abordaj era cât se poate de reală, lăsând la o parte aspectul spectaculos al situației. Imaginați-vă un roi de insecte. Așa cred că arătam în momentele acelea.

După aproximativ o jumătate de oră, am ajuns în apropierea aerodromului Szeged. Evident că nimeni nu se aștepta să ajungem atât de devreme. Convorbirile radio s-au desfășurat în maghiară. Mi-a spus Sandu, mai apoi, că la stația radio fusese un mecanic de la Szeged care, când a văzut “invazia”, a apucat să spună doar să respectăm eșalonarea la intrarea în tur de pistă și că, în rest, suntem pe cont propriu. Aterizarea a decurs în condiții absolute de siguranță, profesionalismul piloților și-a spus încă o dată cuvântul, după care am parcat avionul și am mers direct la bar să bem o bere!

Începusem această mică povestire cu intenția de a evoca un eveniment spectaculos și exprimându-mi oarecum regretul că nu a fost nimeni să imortalizeze momentul. Partea care mi s-a părut cu adevărat spectaculoasă nu am putut să o urmăresc direct, deoarece am decolat printre primele avioane. Am reușit după ceva timp să îmi imaginez cum s-a petrecut acea decolare de la Subotica, stând de vorba cu un coleg care a decolat ultimul cu un AN-2 al Aeroclubului Central Român și care mi-a spus că toate cele 53 de avioane au decolat în aproximativ 3 minute.

Mda, trebuie să fi fost ceva spectaculos!

Leave a comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Prima “simplă”

Aeroclubul este, în fapt, o școală de zbor. Toți piloții de performanță au început zborul ca simpli elevi, după care au avansat, dobândind aptitudinile necesare zborului de performanță, fie el zbor de distanță, fie zbor acrobatic. Cu toții au trecut însă prin emoțiile primului zbor în simplă comandă (primul zbor singur, pentru cei mai puțin familiarizați cu limbajul de aerodrom). De aceea, zilele, altfel normale, din viața de zi cu zi a unui aeroclub devin atât de deosebite și pline de esență cu ocazia acelor evenimente unice din viața  fiecărui pilot în devenire. Emoțiile sunt deopotrivă din partea elevilor, cât și a instructorilor; trăirile sunt, cred, la fel de intense de ambele părți.

Una dintre acele zile s-a derulat astăzi, aici la Deva, pe aerodromul din Săulești. Unuia dintre boboci i-au apărut, azi, primele pene, și-a întins aripile și a zburat singur. Vă pot spune, cu siguranță, că este un eveniment la fel de singular în viața unui pilot ca și primii pași sau ca prima dragoste. Este o zi care nu se uită, indiferent dacă îți faci o carieră din zbor sau este, pur și simplu, o provocare pe care vrei să o treci.

Vorbesc aici de Paul Togănel care, da, este fiul lui Togo, pentru cunoscători. Se pare că, într-adevăr, așchia nu sare departe de trunchi. Puștiul este cu adevărat motivat, iar natura i-a mai dat și talent. Iată ingredientele necesare ca un om să devină pilot. Restul este, de obicei, doar o chestiune de timp.

Am trăit emoțiile lui Paul “din partea cealaltă” de aerodrom, în calitate de remorcher pe automosor. Nu am auzit decât rapoartele radio, “3830 gata pentru decolare!”. Vocea era ușor răgușită, ies destul de greu cuvintele în clipele acelea, sunt momente încărcate, ești, totuși, pentru prima oară singur acolo sus, tu și planorul. Deși decolarea lui Paul a fost puțin mai cabrată decât normal, vocea instructorului controlor, dl. Simion Câmpean, l-a temperat în clipa următoare. Restul zborului a decurs normal din acest punct. Cred că declicul de care fiecare pilot are nevoie la un moment dat s-a produs odată cu acel “ușor, măi copile!”, rostit de d-l. Campean pe un ton ferm, dar plin de căldură, în același timp.

De aici încolo, totul s-a desfășurat firesc, firescul vieții de aerodrom. Al doilea zbor în simplă comandă a fost precedat de ritualul de acum tradițional, cel al “botezului zborului”. Astăzi, marii familii a aviatorilor i s-a mai adăugat un membru. Îi doresc, așa cum i-am și urat de altfel, o carieră în meseria aceasta frumoasă cel puțin la fel de bogată ca a tatălui său. Despre bucuria acestuia nu mai spun nimic, se poate desluși în fotografia de mai jos…

Ce ar mai fi de spus? Cer senin, zboruri multe și înalte!

2 Comments

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Beculețul roșu

Le spun mereu elevilor că zborul, pe lângă bucuria pe care ți-o oferă, te poate pune de multe ori în situații neobișnuite, unele la limită. Pentru a nu fi surprinși de astfel de situații, le spun mereu să aibă aprins „beculețul roșu”. Este o formulare care mi s-a părut potrivită pentru a ilustra necesitatea de a-și ascuți atenția și a o menține trează clipă de clipă pe timpul zborului; o exprimare scurtă, care spune multe.

Una dintre împrejurările care necesită aprinderea „beculețului roșu” se referă la remorcajul de automosor, unde pot apărea situații de încetare a tracțiunii din diverse motive. Genul acesta de evenimente sunt simulate și repetate de nenumărate ori pe parcursul procesului de învățare a zborului, până la stăpânirea perfectă de către elevi.

Astăzi, am avut o situație amuzantă, vis-a-vis de modul de rezolvare a unui astfel de caz special, cum îl numim pe aerodrom. Vă vorbeam, ieri, de Ionică, unul dintre sportivii noștri, căruia urma să-i fac astăzi controlul în zbor pentru ieșirea la „simplă comandă„ așa-zisul solo flight. Ionică este brevetat de mai multă vreme, dar acestea sunt procedurile ce trebuiesc urmate după o perioadă mai mare de întrerupere de la zbor.

Cum ieri făcusem „angajarea și vria„ , temă la care Ionică s-a descurcat ca la carte, m-am gândit să îi fac și o simulare de încetare a tracțiunii la automosor, așa, pe neașteptate.

M-am înțeles cu pilotul mosorist asupra detaliilor, după care am trecut la fapte. După decolare, pe la vreo 70-80 de metri, ne-am trezit brusc fără tracțiune, o situație nu tocmai comodă. Am urmărit cu atenție reacția elevului, mă interesa în cea mai mare măsură să văd cum va reacționa, deoarece aici pot apărea probleme legate de elementul de surprindere; Ionică a pus planorul instinctiv pe pantă normală de zbor, a declanșat cablul de remorcaj, după care a virat stânga. Era genul de incident care presupunea înscrierea planorului pe o taiectorie care să îl aducă la aterizare pe direcția inversă decolării. Atâta doar că procedurile spun că trebuia să vireze dreapta, după care urmau celelalte manevre.

L-am corectat, după care totul a decurs ca la carte.

Partea amuzantă a fost după aterizare. când l-am întrebat dacă știe unde a greșit. Mi-a răspuns: „beculețul roșu”!

Am mai făcut o simulare, la care nu se aștepta nici cât la prima dar, de data aceasta, lucrurile au mers perfect. Am mai făcut apoi un zbor de control și a ieșit la simplă comandă.

Zboară de destul de mult timp, este și îndemânatic, dar a uitat de „beculețul roșu”. La următoarele zboruri cu siguranță nu va mai uita.

1 Comment

Filed under De zi cu zi, Despre zbor

Încă o zi frumoasă

Îi spuneam, în după-amiaza acestei zile, unui prieten că nu îmi amintesc să fi întâlnit la Deva o condiție termică atât de bună și pe o perioadă atât de îndelungată. Fără a exagera, puteam organiza un mic concurs de zbor de distanță zilele acestea. Și totuși, participarea elevilor a fost slabă spre inexistentă… Nu cu foarte mulți ani în urmă, deși ieșeam la zbor cu 10-12 planoare, uneori mai mult, se întâmpla adesea să rămână sportivi care nu prindeau zbor în ziua respectivă. Unde or fi anii în care se vorbea despre aerodromul nostru ca despre Mecca?

Am făcut câteva ieșiri astăzi, puțin zbor termic și multe fotografii; ca de obicei, natura a fost generoasă. Am luat termica din mosor, (pentru cei nefamiliarizați cu terminologia, voi reveni cu explicații), am urcat cu o medie de 1,5 m/sec, poate mai mult, nici nu ne-am dat seama când am ajuns pe la o mie de metri. Peisajul a fost absolut superb. De la albul pufos, la conturul sidefiu, apoi la albastrul acela întunecat până spre negru, adevărate coloane cu vârful în formă de conopidă, puteam desluși cu ochiul liber “fierberea“ din interiorul norului.

Erau la stadiul acela de maturitate care te face să îți mărești gradul de atenție. Undeva, spre Nord, se declanșase deja o aversă de ploaie. A fost un zbor scurt, dar eficient. Ionică, sportivul cu care mă aflam în planor, avea nevoie de o ieșire la “angajări și vrie”. Pe cât de repede am urcat, la fel de rapid ne-am întors. La coborârea din planor, Ionică a început să țopăie de bucurie şi mi-am repetat, pentru a nu ştiu câta oară, în sine: cât de puțin îi trebuie unui om să fie fericit!

Un lucru cu adevărat impresionant zilele acestea a fost rapiditatea cu care au evoluat fenomenele meteo, pe un fond de instabilitate foarte mare. De la norii aceia pufoși, răsfirați pe tot cerul (pe bună dreptate au fost numiți Cumulus Humilis), la uriașii Charlie Bubu, cum i-a numit zilele trecute Mihai, prietenul meu. Aproape fiecare zi s-a încheiat cu un mic spectacol de zgomot și lumini (ieri, a fost ceva mai mare), după care totul s-a calmat și a venit seara. Da, putem spune fără a greși că a venit vara.

Aștept cu nerăbdare să vină și vacanța elevilor. Am început anul acesta cu dreptul, în ceea ce privește zborul de performanță și mi-aș dori să continuăm la fel. Încercăm să reconturăm un lot de zbor de performanță din sportivii brevetați în anii trecuți. Sunt printre ei unii cu adevărat talentați. În același timp, avem o grupă mare de elevi începători, care sunt nerăbdători să înceapă zborul. Aș minți dacă aș spune ca noi, instructorii, suntem mai puțin nerăbdători.

2 Comments

Filed under De zi cu zi, Despre zbor